EDITORIAL
Este interesantă percepţia morţii la unii filosofi. M-am gândit şi eu de nenumărate ori la moarte. M-am gândit şi la miracolul vieţii pământene. Eu încerc să înţeleg moartea prin naşterea mea. Nu-mi este frică de moarte! O percep ca şi cum ar fi naşterea mea. Naşterea mea nu m-a durut, n-am ştiut nimic despre ea. Moartea cred că este la fel. Omul când moare, nu mai ştie, pe moment, că moare. Despre moarte se spune că noi, oamenii, îi dăm dimensiuni hidoase şi îi permitem să ne macine conştiinţa de la o anumită vârstă. Eu nu mă gândesc la moarte ca la ceva anormal. Eu cred că după moartea mea voi pătrunde într-o altă dimensiune a existenţei celeste, nepercepută de noi ca fiinţe umane. Voi renaşte din propria-mi trecere!
Mă îngrijorează în schimb altceva. Am conştientizat faptul că eu m-am născut pentru a îndeplini o misiune umană. Mă pregătesc pentru trecerea într-o altă dimensiune, din punct de vedere spiritual, dar şi material. Doresc să fie totul în ordine în momentul desprinderii sufletului meu din trup. Această pregătire o fac în fiecare oră, în fiecare zi, în fiecare lună, în fiecare an de viaţă. Mi-e teamă să nu greşesc, să nu încalc regulile morale şi juridice. Doresc să fiu cinstit faţă de mine însumi, dar şi faţă de familie, faţă de semenii mei. Prin creaţiile şi faptele mele doresc să-i fac pe semenii mei mai buni, mai sensibili, mai umani.
Consider că şlefuirea sufletului şi înălţarea lui pe culmile Luminii este rostul nostru în această lume. Acesta cred că este sensul vieţii! Prin voinţa noastră complicăm viaţa. De fapt, ea are nişte reguli precise, pe care le regăsim în morala creştină. Suntem nişte „gladiatori”, nişte fii ai Luminii, care trebuie să luptăm împotriva provocărilor iscate de forţele întunericului. În arena pământeană, printre spini şi iubiri neterminate, ne luptăm cu figurinele de ceară plămădite din neant. Fără de credinţă-i creierul, cucerit de-atracţii sclipitoare. Ne rugăm la cerul nesfârşitelor iluzii, care bântuie prin noaptea necredinţei noastre. Fără pâinea şi apa Luminii rătăcim prin deşerturi copleşite de păcate. Ne-amăgim o vreme cu posibile iubiri adevărate, fără de regrete! Sufletele izgonite tremură în frigul durerii coborât din Nicăieri. Forme îmbrăcate-n fracuri, în armuri şi-n promisiuni meschine, ne provoacă la dueluri cu iudaice săruturi ucigaşe. Din încrâncenarea luptei scapă doar flămânzii de iubire nespurcată. Cât de trist e câmpul bătăliei din această viaţă efemeră. Peste trupuri cad jalnice lacrimi picurate din vederea plină ochi de apă vie, ca o dăruire fără vamă. Sub povara nemiloasă cad agale osteniţii. Peste plapuma singurătăţii mai tăiem în carnea vie. Rătăcirile mârşave sunt vechi căinţe la picioarele virtuţii. Pentru a nu ne pierde prin halucinante zile, omorâte de-ntuneric, ne ridicăm poverile pe umerii zdreliţi de încercările călătoriei prin această viaţă. „Gladiatori” ai soartei! Ascuţiţi săbiile Dreptăţii Luminii pe Golgota ruşinii!
Bunicii noştri spuneau: „La sfârşitul zilei, omul nu trebuie să rămâie neîmpăcat cu fratele sau cu semenul său, în caz de ceartă!”. Ei se gândeau la moarte în momentul în care invocau această înţelepciune. Bătrânii presupuneau că în timpul nopţii, omul ar putea să moară, iar iertarea şi împăcarea sunt necesare, ca o lepădare de păcate, ca o spovedanie.
După cum se ştie, dacii plângeau când se năştea un copil şi se bucurau când omul pleca din această lume, care este mai mult un teatru de război, atât la propriu cât şi la figurat. Un călugăr spunea: „Noi n-am venit în lumea aceasta în vacanţă sau în concediu! Ne-am născut pentru a deveni luptători împotriva Răului”. Poetul George Coşbuc afirma: „O luptă-i viaţa; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor”.
Iisus Hristos a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimes, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24); „Cine are pe Fiul, are viaţa, cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţă” (Ioan 5:12). Din aceste cuvinte, pline de Lumina cea Adevărată, putem înţelege că moartea nu există. Respectarea lor cu sfinţenie înseamnă trecerea noastră din această lume, în care suntem „morţi”, la viaţa veşnică! Pentru cei care cred în Dumnezeu, moartea un există! Există doar trecerea, metamorfoza şi faptele noastre bune săvârşite pe câmpul de luptă al vieţii pământene.
Importantă este ordinea din lumea noastră interioară, care trebuie să strălucească în ochii lumii strâmbe. Ştiţi de ce? Printre noi există oameni, ce-i drept puţini la număr, care prin lumina faptelor şi ordinea lor interioară reuşesc să devină modele. Încet, încet omul se va schimba, deja sunt semne, şi nu va mai pune un accent exclusiv pe lumea materială. Omul îşi va canaliza forţele mintale şi fizice pentru a reconstrui măreţia lui spirituală, sufletească, pe care a avut-o imediat după ce a fost creat de bunul Dumnezeu.
Dumitru Țimerman